Într-o scurtă vizită ploieştcană, printre vechii camarazi de facultate, o colegă, profesoara Leana Cristea, mi-a oferit, pentru lecturare la finele acelei seri, o carte apărută la Iaşi, centrul studenţiei noastre de odinioară: Neculai V. Baran „Maxime şi cugetări latine în opera lui Mihai Eminescu“ (lucrarea apăruse la editura! I „Apollonia“, pe malul Bahluiului, de aproape un an, dar datorită sistemuluij I nostru de difuzare nu e de găsit dincoace de Carpaţi). Incitantă lectură, ce mi-a stimulat câteva note imediate, pe care le redau, cel puţin pentru semnalarea tomului, şi cititorilor noştri bănăţeni (dar nu numai), aspectul dezvelind (după câte cunosc şi fără a banaliza) încă o latură a culturii poetului nostru nepereche. Cine este autorul cărţii? Încă un moldav îndrăgostit de Eminescu, profesori nonagenar, care a cultivat întreaga-i viaţă (atât cât i-au permis vremurile) printre elevi, mai apoi şi printre studenţi, limba şi cultura latină. Una dintre puţinele) noastre personalităţi de solidă formaţie clasicistă, care a răzbătut prin deceniile acestea tot mai tehnicizate.
Ce şi-a dorit autorul prin această operă de o viaţă? întocmirea – cum însuşi mărturiseşte în cuvântul introductiv al op-ului – unui „corpus de Maxime, >>>>>Constantin Juan Petroi>>>>>
