~ Dan Popescu: „Eminescu la Viena“

Atras de mirajul capitalei pajurii bicefale habsburgice, de viaţa trepidan­tă, intensă, clocotitoare, plină de seva ce pulsa în această aşezare umană, Emi­nescu şi-a îndreptat privirea spre acest civitas, unde a habitat şi şi-a desăvârşit pregătirea intelectuală, sorbind cu nesaţ din perenitatea valorilor adunate, de secole în institute, muzee, galerii, biblioteci, acumulând cunoştinţe vaste de istorie universală, filozofie, socio­logie, muzică, artă, literatură ş.a. Vizi­tând cu ani în urmă acest bastion al culturii europene cercetând muzee, biblioteci şi unele centre comerciale din spatele bazilicii Sfântului Ştefan, am încercat să schiţez în pripă un sumar itinerariu al anilor petrecuţi la Viena de Luceafărul poeziei româneşti. Din documentele cercetate cu sprijinul unui distins slujitor al altarului de la Biserica română din Viena, am constatat că M. Eminescu a fost înscris ca student la vechea universitate din Backe Strasse, însă în toamna anului 1869, şi a locuit într-un cartier vienez cu străzi mici, înguste şi întortocheate, într-o modestă căsuţă pe strada Porzellangase la nr. 9,, ce a fost demolată. Călăuza mea ce cunoaşte Viena şi chiar se ocupase de Eminescu. părintele M. Branişte, mi-a arătat pe str. Dianagasse, la nr. 8, o elăride foarte veche în care a locuit Eminescu in anul 1870. Am privit cu multă mândrie tăbliţa aşezată de municipalitatea vieneză de pe clădirea din str. Kollergasse la nr. 3 în care se poate citi foarte clar că Eminescu, poet român, a locuit aici, în lunile aprilie -octombrie 1871, mutându-se mai târziu pe Adamgase la nr. 5 unde va rămâne până la părăsirea Vienei. Adorabila mea gazdă mi-a arătat vestitele cafenele Kursalon, Mozard Kaisergarten, unde vienezii îşi petrec o parte din timpul lor liber. Din relatările prietenului dr. M. Branişte a reţinut că această băutură neagră, veche de trei secole, a fost introdusă în Viena încă din 1683 de Georg Koischitzkyi care a înfiinţat prima Cafenea la Viena.

Cafeneaua vieneză este o adevărată instituţie de cultură, fiind un loc de întâlnire a vienezilor unde se poartă discuţii, se pot servi pe lângă cafea băuturi alcoolice şi bineînţeles produse de patiserie şi cofetărie unice în Europa. Pe pereţi sau la anumite mese se găsesc ziare, reviste şi vienezul le citeşte aici fiind informat ce se petrece pe toate meridianele Terrei. Aici se joacă şah, iar biliardul este rege. Am intrat cu emoţie în cafeneaua Troidi de pe Wollzeite, unde mi s-a relatat că acolo se strângeau studenţii români şi venea zilnic şi Eminescu. Prin negura vremurilor parcă îl zăream la masa din fund lângă fereastră, unde obişnuia deseori să consume o bere, oranjadă sau să soarbă un capucino vienez (se servesc la marile cafenele 17-18 feluri de cafea). Aici de multe ori la cerinţa studenţilor români, Eminescu a ţinut multe conferinţe cu glasul său plin de vervă, a fost admirat şi elogiat pentru nobleţea şi frumuseţea stilului său. Cu puţină fantezie şi imaginaţie, ajutat de câteva documente de epocă şi însemnări ale înaintaşilor, am încercat să creionez în fugă un crâmpei din această atmosferă boemă, în care a trăit şi creat M. Eminescu undele din cele mai valoroase poezii ale sale: „Venere şi Madonă“, „Epigonii“, „înger- şi Demon“, „Mortua est!“. Şi tot aici a schiţat „împărat şi Proletar“ şi romanul „Geniul Pustiu“ şi a finalizat, cred, nuvela „Sărmanul Dionis“. Urmând pasul poetului, îl vom întâlni alături de noi pe fiecare stradă, bulevard, alee ce duce la Universitate, Belvedere, Pădurea Vieneză, Grinzig, în marile muzee, galeriile de artă sau bibliotecile oraşului. Aici, pe aleile Praterului sau în splendidele parcuri cu fântâni de o frumuseţe inegalebilă, pline de lumină, muzică şi poezie, Eminescu a cunoscut-o pe Veronica Miele, şi a purtat discuţii cu prietenii aşa cum consemnează Slavici în volumul „Amintiri“. La 1 ianuarie 1870, consemna o foaie vieneză că o grupă de studenţi români, condusă de M. Eminescu, s-a deplasat la Oderdobling, la reşedinţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, urându-i după tradiţia sirăbunâ „La mulţi ani“. S-a stins o clipă, ca să lumineze o veşnicie.

Prof. emerit DAN POPESCU