In peisajul istoric al Banatului muntos Mehadia are un loc special.Despre importanta locului au scris, cu enorma admiratie, mari scriitori si istorici intre care este suficient sa pomenim pe Nicolae Densusianu si pe Nicolae Iorga.
Mehadia a fost in mai multe chipuri un soi de “capitala” si centru de autoritate, administrativa si culturala, a Banatului muntos, Banatul cnezilor liberi si al “granicerilor”. Mai mult inca, Mehadia a fost un “model” care a promovat progresul romanesc. Aceasta vitalitate exceptionala se manifesta plenar si azi. Nu numai sub forma adaptarii economice si sociale rapide ci mai ales a modului in care modelul existential romanesc este pastrat cu strasnicie si eleganta. Cateva realizari culturale (de fapt publicistice) ilustreaza aceasta afirmatie.
Din 2006, prin truda si jertfa Primarului Mehadiei, Domnul Iancu Panduru, si a neobositului scriitor si ctitor de cultura Nicolae Danciu-Petniceanu, in Mehadia este publicata revista lunara “Vestea”. Aceasta revista, publicata cu jertfa, emotie, generozitate si, mai ales, cu dorinta de a face bine, infatiseaza>>>>>>> Alexandru Nemoianu

Atras de mirajul capitalei pajurii bicefale habsburgice, de viaţa trepidan­tă, intensă, clocotitoare, plină de seva ce pulsa în această aşezare umană, Emi­nescu şi-a îndreptat privirea spre acest civitas, unde a habitat şi şi-a desăvârşit pregătirea intelectuală, sorbind cu nesaţ din perenitatea valorilor adunate, de secole în institute, muzee, galerii, biblioteci, acumulând cunoştinţe vaste de istorie universală, filozofie, socio­logie, muzică, artă, literatură ş.a. Vizi­tând cu ani în urmă acest bastion al culturii europene cercetând muzee, biblioteci şi unele centre comerciale din spatele bazilicii Sfântului Ştefan, am încercat să schiţez în pripă un sumar itinerariu al anilor petrecuţi la Viena de Luceafărul poeziei româneşti. Din documentele cercetate cu sprijinul unui distins slujitor al altarului de la Biserica română din Viena, am constatat că M. Eminescu a fost înscris ca student la vechea universitate din Backe Strasse, însă în toamna anului 1869, şi a locuit într-un cartier vienez cu străzi mici, înguste şi întortocheate, într-o modestă căsuţă pe strada Porzellangase la nr. 9,, ce a fost demolată. Călăuza mea ce cunoaşte Viena şi chiar se ocupase de Eminescu. părintele M. Branişte, mi-a arătat pe str. Dianagasse, la nr. 8, o elăride foarte veche în care a locuit Eminescu in anul 1870. Am privit cu multă mândrie tăbliţa aşezată de municipalitatea vieneză de pe clădirea din str. Kollergasse la nr. 3 în care se poate citi foarte clar că Eminescu, poet român, a locuit aici, în lunile aprilie -octombrie 1871, mutându-se mai târziu pe Adamgase la nr. 5 unde va rămâne până la părăsirea Vienei. Adorabila mea gazdă mi-a arătat vestitele cafenele >>>>>Dan Popescu>>>>>

Minunat colţ de pământ e Banatul…
Străbătându-l în lung şi lat, călătorului grăbit i se pare o veselă grădină, unde toată lumea trăieşte în belşug, unde nimic nu lipseşte şi unde toată lumea îşi vede cu zor de trea­bă, că fără muncă nici binecu­vântatul pământ ai Banatului nu rodeşte. Şi în forfota aceasta a tuturor prea arareori răzbate vreun cuvânt de ne­mulţumire peste graniţele lui. Doar plângerea unanimă că în Banat ziua este prea scurtă a făcut ocolul ţării şi lumea de aiurea înregistrează cu satis­facţie semnele vădite ale unei reale civilizaţiuni rurale, cea dintâi în cuprinsul pământului românesc.
Aceasta a fost întotdeauna înfăţişarea şi impresia superfi­cială a vizitatorului străin şi grăbit, dar mai ales în cele dintâi clipe de după Unire, când cântecele şi hora nu mai conteneau, cum era, de altfel, şi firesc, după atâta amar de aşteptare. Cei dintâi „colonişti electorali“ veniţi aci cu duiu­mul, întorcându-se la vetrele lor îndepărtate au răspândit vestea că, în Banat nici nu mai sunt ţărani, ci boieri sadea, cu chimirul plin de galbeni şi cu jintecul veşnic pe buze, descoperirea aceasta stârnind in­teres, un foarte mare interes… politic.
De atunci s-a scurs aproape un sfert de veac. Pe acea vre­me trăiam şi eu pe aceste dragi meleaguri şi nu sfiesc să măr­turisesc că, şi eu mă făcusem ecoul >>>>>Petre Nemoianu>>>>>

1. Sunt profesoara Didona Eminescu-Stanislav din oraşul Predeal.
Mă număr printre cei care, fără vreun merit anume, au avut sau au privilegiul de a face parte din familia poetului Mihai Eminescu şi de a purta acest nume mare şi sfânt, la rostirea căruia vibrează şi se înclină orice suflet de român adevărat.
Tatăl meu, Victor Eminescu, a fost cel dintâi fiu al lui Matei Eminescu, fratele mezin al poetului.
2. Despre rudele Poetului s-a vorbit puţin, nerespectându-se întotdeauna adevărul. Unii exegeţi au negat chiar dreptul descendenţilor de a purta numele Eminescu. Alţii au afirmat că nu există descendenţi. Insă un merit deosebit în limpezirea unor probleme de familie, bazându-se pe multe şi reale documente, l-a avut distinsul profesor dr. doc. Augustin Z.N.Pop, care a lăsat posterităţii volumul „Contribuţii documen­tare Ia biografia lui Mihai Eminescu“ (ed. 1962 şi 1969) şi a întocmit arborele genealogic al familiei Eminescu atât pe linie paternă cât şi pe linie maternă. De genealogia familiei s-au mai ocupat acad. prof. Dimitrie Vatamaniuc (Bucureşti) şi prof. Gh. Calotă din Brăila, printre alţi cercetători.
Bunicul meu, căpitanul Matei Eminovici, al unsprezecelea copil al soţilor Gheorghe şi Raluca Eminovici, a adoptat numele Eminescu în mod legal, fapt consemnat în Buletinul Oficial nr. 168 din anul 1892. El a fost singurul care, prin descendenţii săi, a dus mai departe numele Poetului. >>>>>Didona Eminescu Stansilav>>>>>

Cu vreo 1600 de ani trăia în Burdigala (astăzi: Bordeaux) un poet fin, îndrăgostit de dulceaţa plaiurilor natale, Ausonius. Pe acest Ausonius îl agrăieşte Al. Philippide la sfârşitul poemului omonim: „Sunt şaisprezece veacuri de la tine: / Mai ard şi acum făcliile latine“. Ard şi acum, arderea lor, de-a lungul altor milenii, este o certitudine a viitorului.
Alianţa indelebilă dintre Poezie şi Cultură a fost, de-a lungul veacurilor istoriei, una dintre condiţiile sine quibus non a excelenţei celei dintâi. Formulând o atare idee, astăzi banală, mă gândesc la exemplul pe care ni-l oferă, în primul rând, creaţia poetică a lui Şt. Aug. Doinaş, cutreierată, de la un capăt la celălalt, de aura binefăcătoare a Culturii. Din această perspectivă trebuie interpretat faptul că cei mai valoroşi poeţi ai noştri au, în egală măsură, merite deosebite ca traducători. Doinaş însuşi este autorul preţiosului volum, cu care orice literatură europeană ar avea pricini întemeiate sase mândrească: Atlas de sunete fundamentale (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988). El, Doinaş, continuă, dând o noua strălucire unei tradiţii mai vechi, pe linia căreia se rânduiesc numele ilustre ale lui Eminescu, Octavian Goga, Al. Philippide, Şt.O.Iosif, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga… Tot Doinaş ne-a dăruit, după Blaga, încă o memorabilă versiune românească a capodoperei lui Goethe, Faust, însoţită de un comentariu filologic faţă de care toate „superlativele“ pălesc. Dacă ar fi să „aleg“ dintre contemporanii >>>>>G.I. Tohăneanu>>>>>

În monografia Mihail Eminescu. Biografie documentară, E.P.L., [Bucureşti], 1968, autorul, Ion Creţu, afirma: „Fiindcă Eminescu avea de spus câteva adevăruri supărătoare chiar pentru unii membri ai partidului conservator, s-a gândit să apeleze la un mijloc care să-i îngăduie a spune lucrurilor pe nume. Astfel, a conceput o expunere amplă a ideilor sale critice în formă de scrisori, venite din afară de redacţie şi semnate Censor.“
Marin Bucur a arătat că, deghizat sub pseudonime (Censor, Fantasio, Harţag), M. Eminescu a publicat în „Timpul“ o serie de cronici bucureştene, un fel de momente şi schiţe eminesciene, în care apelează uneori la arsenalul paremio­logiei: la sintagme, locuţiuni, expresii, stil etc.
În Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, E.A., Bucureşti, 1979, p.668, articolul Păunescu Grigore G. de Măria Teodorovici, spune despre acesta că „a fondat revista «Dreptul» (1871) şi a condus ziarele conservatoare «Epoca» (1886-188 şi «Timpul» (1882-1883), unde îşi publică articolele politice sub pseudonimul Censor.“
Înseamnă că, cel puţin pentru aceşti ani, articolele semnate Censor din „Timpul“ nu sunt ale lui M. Eminescu. Aşadar, problema pseudonimului Cen­sor rămâne deschisă, îndemnând la noi investigaţii şi dezbateri.
M. Emmescu a utilizat pseudonimul Varro în articolele publicate în „Federaţiunea“ (Pesta). în „Familia“ (nr.44/ 1870), într-un articol despre >>>>>Graţian Jucan>>>>>

Traian Vuia: bănăţean, născut la 17 august 1872, în satul Surducul Mic, comuna Bujorul Bănăţean, judeţul Timiş, fiul preotului Simion Popescu şi al Anei Vuia, din Tigvaniul Mare, ju­deţul Caras.
Constantin Brâncuşi: gorjean, născut la 19 februarie 1876, în salul Hobiţa, comuna Peştişani, judeţul Gorj, fiul agricultorului şi dulgherului iscusit Nicolae Brâncuşi şi al Măriei Diaconescu, cea de a doua soţie a acestuia.
Şi din acest punct de vedere, nu numai al talentului, amândoi sunt fiii celei de a doua soţii a taţilor respectivi.
Amândoi au fost nevoiţi să plece în Franţa, pentru a-şi desăvârşi epocalele realizări, fiecare în domeniul său.
În 16 martie, numai cu două zile înaintea zborului memorabil al lui Traian Vuia. din 18 martie 1906, de Ia Montesson, de lângă Paris. În modestul atelier al lui Constantin Brâncuşi. din cartierul Montparnnasse din Paris, stăteau de vorbă cei doi români:
„Apoi, frace Constantine, deschide discuţia Trăiau Vuia, bag samă că nu te-a mulţămit arta lui Rodin“ şi i-ai părăsit atelierul, cu dorinţa de a-ţi face un drum propriu în artă“! Aşa a început discuţia între cei doi, care a durat o după amiază întreagă, fiind una din numeroasele întâlniri ale celor doi mari inventatori, unul în domeniul >>>>>Ioan I. Stoian>>>>>

Într-o scurtă vizită ploieştcană, printre vechii camarazi de facultate, o colegă, profesoara Leana Cristea, mi-a oferit, pentru lecturare la finele acelei seri, o carte apărută la Iaşi, centrul studenţiei noastre de odinioară: Neculai V. Baran „Maxime şi cugetări latine în opera lui Mihai Eminescu“ (lucrarea apăruse la editura! I „Apollonia“, pe malul Bahluiului, de aproape un an, dar datorită sistemuluij I nostru de difuzare nu e de găsit dincoace de Carpaţi). Incitantă lectură, ce mi-a stimulat câteva note imediate, pe care le redau, cel puţin pentru semnalarea tomului, şi cititorilor noştri bănăţeni (dar nu numai), aspectul dezvelind (după câte cunosc şi fără a banaliza) încă o latură a culturii poetului nostru nepereche. Cine este autorul cărţii? Încă un moldav îndrăgostit de Eminescu, profesori nonagenar, care a cultivat întreaga-i viaţă (atât cât i-au permis vremurile) printre elevi, mai apoi şi printre studenţi, limba şi cultura latină. Una dintre puţinele) noastre personalităţi de solidă formaţie clasicistă, care a răzbătut prin deceniile acestea tot mai tehnicizate.
Ce şi-a dorit autorul prin această operă de o viaţă? întocmirea - cum însuşi mărturiseşte în cuvântul introductiv al op-ului - unui „corpus de Maxime, >>>>>Constantin Juan Petroi>>>>>

Între oamenii de aleasă stirpe intelectuală se rânduieşte, la loc de cinste, prof.dr. Vasile C. loniţă, de numele căruia se leagă importante opuri ce au îmbogăţit substanţial multe domenii ale dialectologiei, etimologiei, onomasticii, toponimiei şi, nu în ultimul rând, al publicisticii.
Este născut pe meleaguri moldave, acum trei sferturi de veac (24 martie 1932). în frumosul sat Poiana, apar­ţinând comunei Dolhasca Sucevei, din părinţii Costache şi Joiţa. Debutează în descifrarea buchiilor în localitatea nata­lă, apoi în Călăraşi-Târg (Basarabia), urmând Şcoala Normală „Mihai Vitea­zul“ din Chişinău, pe care o continuă la Buzău. Devine învăţător şi urmează, în continuare, Şcoala de Ofiţeri de Artilerie A.A. la Braşov.
Răstimpul dintre 1953 - 1959 şi-l petrece ca ofiţer la Reşiţa, dar, îmbolnăvindu-se, revine în învăţământ în localitatea timişeană Jebel, unde se ocupă şi de îndrumarea activităţilor cultural-artistice, în calitate de director de cămin cultural.
Continuă studiile la Institutul Peda­gogic şi la Facultatea de Filologie din Timişoara, iar în 1980, graţie unei ac­tivităţi ştiinţifice multiple, obţine titlul de doctor în filologie, având condu­cător ştiinţific pe prof. dr. doc. Romulus Todoran de la Universotatea „Babeş -Bolyai“ din Cluj Napoca.
Funcţionează, paralel cu studiile, ca profesor de română şi franceză la diferite şcoli reşiţene, fiind inspector şi preşedinte al Comitetului pentru Cultură şi >>>>>Gheorghe Lucescu>>>>>

STIMATE DOMNULE PETNICEANU,
Am avut recent plăcerea să descopăr revista Vrerea… Daţi-mi voia, ca din depărtările de unde mă aflu, să vă transmit nu numai felicitări, dar mai ales bucuria de a descoperi atitudini şi prezenţe de calitate… Vrerea românească, adevărata vrere pură şi neaoşe, activă şi nepătată de interese meschine, istorică dar şi mult actuală, ar trebui să fie obiectivul principal, serios şi permanent al tuturor publicaţiilor din ţară, destul de absente ca dimensiuni.
Mult interesant şi combativ am descoperit „dialogul“ cu Dl. Ion Marin Almăjan, ca şi articolul condeiului dvs. Despre Eminescu. întreg grupajul dediocat memoriei lui Eminescu este mult bine venit într-un moment în care valorile româneşti pure sunt comentate anapoda de către unii aventurieri ai condeiului facilitat, dacă nu din interese meschine, cel puţin din prostie sau lipsă de cultură.
Mă întreb, deşi cu o oarecare naivitate şi citind mai multe publicaţii din Transilvania, dacă nu ar fi momentul ca responsabilii culturii, ziariştii, ai presei literare, cel puţin din zonele de vest ale ţării, să se regăsească mai activ şi mai unitar în valorificarea multilaterală a potenţialului, aş zice mioritic şi cult, existent (şi neglijat!) în mai toate localităţile judeţene învecinate?!… Eminescu, subiect şi pretext, ar putea deveni un foarte bun prilej de unire spirituală şi practică şi un îndemn în unirea forţelor de apărare şi valorificare >>>>>Baruţu Arghezi>>>>>