~ Gheorghe Luchescu: „Ecoul răscoalei din 1907“

Lipsa de pământ, sistemul arendărilor, dobânzile cămâtăreşti, legislaţia agrară necorespunzătoare etc. toate acestea au sporit nemulţumirea lucrătorilor de pământ, fapt ce a dus la aprinderea focului, în localitatea Flămânzi, nume emblematic, care se întinde în restul ţării, cu maximă violenţă, în judeţele Vlasca, Teleorman, Olt şi Dolj. Represiunea a înăbuşit răscoala. Aşadar, anul acesta se împlineşte un veac de la evenimentele din 1907, dar încă de la început adevăraţii mânuitori de condei au găsit forme potrivite pentru a exprima starea de fapte: poezia lirică, articolul de ziar, schiţa narativă, pamfletul, fabula, romanul etc, toate consacrate aceloraşi împrejurări.

Merită să aducem în prim-plan poezia lui George Coşbuc, Noi vrem pământ, tipărită în revista „Vatra“ (1894), creaţie în care suferinţele ţărănimii sunt exprimate cu un dinamism puternic, unde poetul vorbeşte în numele unei categorii sociale, având un puternic rol mobilizator. Poetul de la Hordou revine asupra temei şi în „Sămănătorul“ din 1907, unde parafrazează parabola evanghelică a semănătorului, răspunsul fiind dat tot de către poet. Rodul îmbelşugat al pământului îl posedă acei care nu l-au semănat, nu l-au muncit, nu l-au cules: „De ce nu ai spus şi-aceasta, Doamne-al meu? / Tăcut, Tu poate-ngrămădeşti mânia?/ Ori, poate, vai, deşi eşti Dumnezeu, / Nu ştii nimic ce-amar e-n România?“

Ecolul evenimentelor din 1907 este comentat de Nicolae Iorga în „Neamul Românesc“, unde consemnează o pagină de mare răsunet, intitulată Dumnezeu să-i ierte, evocând pe cei patru ţărani împuşcaţi la Botoşani, o adevărată rugăciune pentru oamenii pământului, culcaţi de gloanţele represiunii. în aceeaşi manieră, vede evenimentele C. Miile în „Adevărul“, unde afirmă că „Puşca şi tunul… au stins mii de vieţi omeneşti“. Interesul faţă de evenimente este amplificat şi de alte ecouri publicistice, precum studiul Pentru ce s-au răsculat ţăranii, de Radu Rosetti şi Neoiobăgia lui C-tin Dobrogeanu - Gherea.

Clasicii literaturii române - Caragiale, Coşbuc, Vlahuţă - s-au aliat trup şi suflet cauzei ţăranilor. Astfel, Al. Vlahuţă publică în „Viaţa Românească“ poezia 1907, unde minciuna stă cu regele la masă şi apariţia adevărului vine să destăinuiască circumstan­ţele reale, dai“ regele nu-şi înţelege poporul şi nici durerile lui: „Deschide ochii mari bătrâ­nul rege / Şi, tremurând din jilţu-i se ridică. / Au cine lini.ştea lui scumpa-i strică! / Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege“.

I. L. Caragiale, deşi se află în exil, a fost adânc tulburat de faptele anului 1907, pe care le comentează şi le comunică lui Paul Zarifopol. De asemenea, scrie, sub pseudonimul „Un mare anonim“, fabule pe care le tipăreşte în „Convorbiri critice“. Dramaturgul relatează şi memoriul politic, 1907 din primăvară până în toamnă, unde evocă politicienii vremii, negustori şi precupeţi, agenţi electorali, intelectuali semiculţi, avocaţi, profesori, preoţi, învăţători, funcţionari etc. Scrisul său cuprinde pe „arendaşul român“, pe Lache şi Mache, pe Coriolan Drăgănescu, cu alte cuvinte, întregul „lanţ al slăbiciunilor“.

Din Ardeal se iveşte glasul aprig al lui Octavian Goga, care, în poezia Un om, apă­rută în „Viaţa românească“ (martie, 1907) reînvie un anonim muncitor al pământului, la a cărui înmormântare are loc un „dialog“ între decedat şi sapalui, unealta sa de fiecare zi: „O viaţa-ntreagă am fost tovarăşi / în ploi şi-n arşiţa de soare, / De truda palmei tale aspre / Eu m-am făcut strălucitoare. / Sclipirea mea spune ruşinea/ Şi jalea care mă purta, / M-ai frânt de glia tuturora / Dar n-am săpat moşia ta“.

Cu mult adevăr, Panait Cerna tipăreşte în „Convorbiri literare“ poemele Zile de durere şi Poporul, unde aminteşte pe ţăranul în revoltă, salutat de poet ca un înviat din morţi. Desigur, şirul celor care răsfrâng întâmplările din 1907 este nesfârşit: George Ranetti, Elena Farago, Zaharia Bârsan, G. Rotica, Mircea Demetriade, G. Topârceanu ş.a. Perechea poetică, D. Anghel şi Şt. O losif, sub pseudo­nimul A. Mirea, realizează Scrisoarea des­chisă a unui melc, unde îşi comunică simpatia totală pentru cei care reprezintă talpa ţării.

Prozatorii se rânduiesc lângă poeţi. Paul Bujor scrie Măcar o lacrimă şi Urme după 1907, M. Sadoveanu, alături de volumele de debut, difuzează schiţa în ziua aceea de martie 1907 şi Un instigator. I.I. Mironescu narează în Furtuna veteranul execuţia unui luptător de Ia 1877. Acestora le urmează N. N. Beldiceanu cu Pâinea, Ion Gorun, Şi s-a făcut tăcere, I. Neagu - Negulescu - Cuvântul din urma, Inima zdrobită, O noapte grozavă, I. C. Visarion, învăţător, editează romanul Răsculaţii (1910), şi drama Lupii (1915). Din această pleiadă nu putem omite pe pamfletarul N. D. Cocea, ca şi pe Tudor Arghezi, scriitor care se asociază mişcării protestatoare a vremii, folosind mijloacele unui mare artist.

După 1920, urmează o perioadă de cuprindere mai largă a fenomenelor petrecute în 1907, când apar scrieri cu referire la întreaga complexitate. Aşa este romanul Domnul deputat de V. Demetrius (1921), amplificat pe două planuri: moşierul Marin Voiculescu şi lumea ţărănească. Peste un deceniu şi mai bine apare Răscoala lui Liviu Rebreanu (1933), care, alături de fapte, consemnează şi intervenţia povestitorului, înfăptuită cu obiectivitate, zugrăvind caractere prezente atât în mediul urban cât şi în cel rural, închegându-se astfel atmosfera generală a ţării. Scriitorul, pictează colectivităţile, mulţimile, unde grupările sociale iau locul personajelor.

Dacă Liviu Rebreanu se dovedeşte un reformist, Cezar Petrescu, prin fresca 1907, apărută în 1938, este un tradiţionalist, înrudindu-se cu tematica literară alui Ionel Teodoreanu. Autorul înfăţişează starea satelor, agitaţia politicianistă, violetă răsculaţilor, în­toarcerea la proprietate a moşierului Iordache Cumpăta. Trebuie să revenim la Ciulinii Bărăganului (1928), opera lui Panait Istrati, pentru a afla momentele pregătitoare ale răscoalei, izbucnirea ei, starea ţăranirnii, făcută să rezulte din situaţii şi caractere, alcătuind o atmosferă specifică creaţiei lui P. Istrati.

Mai târziu, aceeaşi temă a răscoalei a fost reluată de Z. Stancu în Desculţ, şi V. Em. Galan în Zorii robilor, unde întreaga nara­ţiune se încheagă în jurul acţiunii ceferiştilor de la Paşcani, dar şi în Cronica de familie a lui Petru Dumitriu sau în Ion Sântu al lui Ion Marin Sadoveanu. Autorii se dovedesc a fi buni cunoscători ai mediilor sociale, a psihologiilor complicate, uneori chiar tenebroase. Ei înmulţesc peisajele, portretele, scenele de interior, dar şi cele de moravuri.

La cele arătate până acum adăugăm prestaţia substanţială a lui Tudor Arghezi, nu numai ca martor al eveni mentelor dar şi ca un participant direct la ele, ca publicist. Ciclurile 1907 şi Cântare omului sunt poeme care fac trecerea către o artă de compoziţie, cu destule motive epice. Poetul pune să vorbească unele personaje ale răscoalei sau compune versuri în manieră populară, reproduce texte din rapoartele şi telegramele oficialităţilor vremii, înjghebează scene, dialoguri şi portrete. Astfel, în ciclul 1907 asistăm la o succesiune a faptelor, de la izbucnirea răscoalei până la represiune, la nenumăratele procese, până la liniştea lăsată peste ţară, o dată cu încetarea bubuiturilor de tun. Foloseşte chiar şi forme regionale, alăturări neaşteptate de cuvinte, evocând dramatismul unor situaţii greu de imaginat.

Tema răscoalei din 1907 a fost reflectată nu numai în literatură, ci şi în artele plastice, adâncind, o dată cu trecerea timpului, opiniile uneia dintre cele mai profunde zguduiri ale istoriei noastre contemporane. Timpul a trecut dar se pare că nici în zilele noastre oamenii satelor româneşti nu şi-au intrat pe deplin în normaîitate. Credem că respectul tuturor pentru aceştia, începând dejos şi până sus, ar trebui să fie unul concret, bazat pe fapte şi nu pe promisiuni electorale.

prof. univ. dr. GHEORGHE LUCHESCU