~ Petre Nemoianu: „Unde-i locul pentru români?“

Minunat colţ de pământ e Banatul…

Străbătându-l în lung şi lat, călătorului grăbit i se pare o veselă grădină, unde toată lumea trăieşte în belşug, unde nimic nu lipseşte şi unde toată lumea îşi vede cu zor de trea­bă, că fără muncă nici binecu­vântatul pământ ai Banatului nu rodeşte. Şi în forfota aceasta a tuturor prea arareori răzbate vreun cuvânt de ne­mulţumire peste graniţele lui. Doar plângerea unanimă că în Banat ziua este prea scurtă a făcut ocolul ţării şi lumea de aiurea înregistrează cu satis­facţie semnele vădite ale unei reale civilizaţiuni rurale, cea dintâi în cuprinsul pământului românesc.

Aceasta a fost întotdeauna înfăţişarea şi impresia superfi­cială a vizitatorului străin şi grăbit, dar mai ales în cele dintâi clipe de după Unire, când cântecele şi hora nu mai conteneau, cum era, de altfel, şi firesc, după atâta amar de aşteptare. Cei dintâi „colonişti electorali“ veniţi aci cu duiu­mul, întorcându-se la vetrele lor îndepărtate au răspândit vestea că, în Banat nici nu mai sunt ţărani, ci boieri sadea, cu chimirul plin de galbeni şi cu jintecul veşnic pe buze, des­coperirea aceasta stârnind in­teres, un foarte mare interes… politic.

De atunci s-a scurs aproape un sfert de veac. Pe acea vre­me trăiam şi eu pe aceste dragi meleaguri şi nu sfiesc să măr­turisesc că, şi eu mă făcusem ecoul părerilor generale deşi, ca localnic trebuia să cunosc lucrurile ceva mai adânc. Dar, unde este bănăţeanul cu inima tremurătoare ca frunza plopu­lui: „care se zbate şi când vântul nu bate“, care să nu se însufleţească de laudele aduse pământului său natal?

Cu încetarea horelor - cân­tecul neputând pieri decât o-dată cu moartea fizică a bănăţeanului - părerile mele, până la un punct împrumutate, au suferit o radicală schimbare. Privind mai cu băgare de sea­mă împrejur, am făcut desco­periri din ce în ce mai îngrijorătoare şi pe care nu am în­drăznit să le vestesc „urbi et orbi“.

Am băgat de seamă, de pildă că, pe teritoriul unei mari întreprinderi nu se schimbase nimic. întâmplarea unui ţăran român ridică perdeaua dea­supra unei epoci care trebuie să fie trecută posterităţii.

într-o mică gară de pe linia Oravita - Resita, unde trenul nu oprise decât un singur minut, un ţăran, în graba lui de a nu scăpa trenul se urcă într-un vagon de cla­sa întâia. Intrând înăuntru şi văzându-se în fata unor domni cu paltoane îmblănite, se des­coperi şi întrebă: „mă rog, unde-i locul pentru ro­mâni?“…

Surâsuri pline de înţeles apărură în colţul gurii călă­torilor şi unul îi arătă, cu bunăvoinţă relativă, vagonul de clasa a treia.

Ghemuit într-un colţ de vagon, mă făceam că nu înţeleg nimic din întâmplarea mult grăitoare a ţăranului bănăţean.

Scena aceasta, ca şi multe altele pe care le-am înregistrat m-au hotărât cu câţiva ani mai târziu, să-mi părăsesc locul de naştere şi să mă mut în altă parte a ţării. Şi ca mine au făcut mulţi alţii, ceea ce nu cred să fi fost în folosul acestei provincii.

Din când în când însă tot mă mai ivesc pe plaiurile bănă­ţene şi, pitit într-un colţ de vagon, privesc cu strângere de inimă spre uşa vagonului, la fiecare gară, de teama ca nu cumva să fiu întrebat şi acuma: „mă rog, unde-i locul pentru români?“…

PETRE NEMOIANU

11.XII.1941

Nota redacţiei: Moş Petrache!

Chiar, unde-i locul pentru români în 2007?