Alexandru Nemoianu: ” Un cuib de vulturi romanesc: Mehadia „

Septembrie 18, 2007

In peisajul istoric al Banatului muntos Mehadia are un loc special.Despre importanta locului au scris, cu enorma admiratie, mari scriitori si istorici intre care este suficient sa pomenim pe Nicolae Densusianu si pe Nicolae Iorga.
Mehadia a fost in mai multe chipuri un soi de „capitala” si centru de autoritate, administrativa si culturala, a Banatului muntos, Banatul cnezilor liberi si al „granicerilor”. Mai mult inca, Mehadia a fost un „model” care a promovat progresul romanesc. Aceasta vitalitate exceptionala se manifesta plenar si azi. Nu numai sub forma adaptarii economice si sociale rapide ci mai ales a modului in care modelul existential romanesc este pastrat cu strasnicie si eleganta. Cateva realizari culturale (de fapt publicistice) ilustreaza aceasta afirmatie.
Din 2006, prin truda si jertfa Primarului Mehadiei, Domnul Iancu Panduru, si a neobositului scriitor si ctitor de cultura Nicolae Danciu-Petniceanu, in Mehadia este publicata revista lunara „Vestea”. Aceasta revista, publicata cu jertfa, emotie, generozitate si, mai ales, cu dorinta de a face bine, infatiseaza>>>>>>> Alexandru Nemoianu

Anunțuri

ÎNSEMNĂRI DE ISTORIC – Prof. Dr. Dan Popescu: „Eminescu la Viena“

Septembrie 16, 2007

Atras de mirajul capitalei pajurii bicefale habsburgice, de viaţa trepidan­tă, intensă, clocotitoare, plină de seva ce pulsa în această aşezare umană, Emi­nescu şi-a îndreptat privirea spre acest civitas, unde a habitat şi şi-a desăvârşit pregătirea intelectuală, sorbind cu nesaţ din perenitatea valorilor adunate, de secole în institute, muzee, galerii, biblioteci, acumulând cunoştinţe vaste de istorie universală, filozofie, socio­logie, muzică, artă, literatură ş.a. Vizi­tând cu ani în urmă acest bastion al culturii europene cercetând muzee, biblioteci şi unele centre comerciale din spatele bazilicii Sfântului Ştefan, am încercat să schiţez în pripă un sumar itinerariu al anilor petrecuţi la Viena de Luceafărul poeziei româneşti. Din documentele cercetate cu sprijinul unui distins slujitor al altarului de la Biserica română din Viena, am constatat că M. Eminescu a fost înscris ca student la vechea universitate din Backe Strasse, însă în toamna anului 1869, şi a locuit într-un cartier vienez cu străzi mici, înguste şi întortocheate, într-o modestă căsuţă pe strada Porzellangase la nr. 9,, ce a fost demolată. Călăuza mea ce cunoaşte Viena şi chiar se ocupase de Eminescu. părintele M. Branişte, mi-a arătat pe str. Dianagasse, la nr. 8, o elăride foarte veche în care a locuit Eminescu in anul 1870. Am privit cu multă mândrie tăbliţa aşezată de municipalitatea vieneză de pe clădirea din str. Kollergasse la nr. 3 în care se poate citi foarte clar că Eminescu, poet român, a locuit aici, în lunile aprilie -octombrie 1871, mutându-se mai târziu pe Adamgase la nr. 5 unde va rămâne până la părăsirea Vienei. Adorabila mea gazdă mi-a arătat vestitele cafenele >>>>>Dan Popescu>>>>>

„VALORI UITATE“ – Petre Nemoianu: „Unde-i locul pentru români?“

Septembrie 16, 2007

Minunat colţ de pământ e Banatul…
Străbătându-l în lung şi lat, călătorului grăbit i se pare o veselă grădină, unde toată lumea trăieşte în belşug, unde nimic nu lipseşte şi unde toată lumea îşi vede cu zor de trea­bă, că fără muncă nici binecu­vântatul pământ ai Banatului nu rodeşte. Şi în forfota aceasta a tuturor prea arareori răzbate vreun cuvânt de ne­mulţumire peste graniţele lui. Doar plângerea unanimă că în Banat ziua este prea scurtă a făcut ocolul ţării şi lumea de aiurea înregistrează cu satis­facţie semnele vădite ale unei reale civilizaţiuni rurale, cea dintâi în cuprinsul pământului românesc.
Aceasta a fost întotdeauna înfăţişarea şi impresia superfi­cială a vizitatorului străin şi grăbit, dar mai ales în cele dintâi clipe de după Unire, când cântecele şi hora nu mai conteneau, cum era, de altfel, şi firesc, după atâta amar de aşteptare. Cei dintâi „colonişti electorali“ veniţi aci cu duiu­mul, întorcându-se la vetrele lor îndepărtate au răspândit vestea că, în Banat nici nu mai sunt ţărani, ci boieri sadea, cu chimirul plin de galbeni şi cu jintecul veşnic pe buze, descoperirea aceasta stârnind in­teres, un foarte mare interes… politic.
De atunci s-a scurs aproape un sfert de veac. Pe acea vre­me trăiam şi eu pe aceste dragi meleaguri şi nu sfiesc să măr­turisesc că, şi eu mă făcusem ecoul >>>>>Petre Nemoianu>>>>>

Didona Eminescu Stanislav: „Mă număr printre cei care, fără vreun merit anume, au avut sau au privilegiul de a face parte din familia poetului Mihai Eminescu“ (interviu prin poştă)

Septembrie 16, 2007

1. Sunt profesoara Didona Eminescu-Stanislav din oraşul Predeal.
Mă număr printre cei care, fără vreun merit anume, au avut sau au privilegiul de a face parte din familia poetului Mihai Eminescu şi de a purta acest nume mare şi sfânt, la rostirea căruia vibrează şi se înclină orice suflet de român adevărat.
Tatăl meu, Victor Eminescu, a fost cel dintâi fiu al lui Matei Eminescu, fratele mezin al poetului.
2. Despre rudele Poetului s-a vorbit puţin, nerespectându-se întotdeauna adevărul. Unii exegeţi au negat chiar dreptul descendenţilor de a purta numele Eminescu. Alţii au afirmat că nu există descendenţi. Insă un merit deosebit în limpezirea unor probleme de familie, bazându-se pe multe şi reale documente, l-a avut distinsul profesor dr. doc. Augustin Z.N.Pop, care a lăsat posterităţii volumul „Contribuţii documen­tare Ia biografia lui Mihai Eminescu“ (ed. 1962 şi 1969) şi a întocmit arborele genealogic al familiei Eminescu atât pe linie paternă cât şi pe linie maternă. De genealogia familiei s-au mai ocupat acad. prof. Dimitrie Vatamaniuc (Bucureşti) şi prof. Gh. Calotă din Brăila, printre alţi cercetători.
Bunicul meu, căpitanul Matei Eminovici, al unsprezecelea copil al soţilor Gheorghe şi Raluca Eminovici, a adoptat numele Eminescu în mod legal, fapt consemnat în Buletinul Oficial nr. 168 din anul 1892. El a fost singurul care, prin descendenţii săi, a dus mai departe numele Poetului. >>>>>Didona Eminescu Stansilav>>>>>

STUDII ŞI ANALIZE – Prof. Dr. G.I. Tohăneanu: „Eminescu şi ideea latinităţii“

Septembrie 16, 2007

Cu vreo 1600 de ani trăia în Burdigala (astăzi: Bordeaux) un poet fin, îndrăgostit de dulceaţa plaiurilor natale, Ausonius. Pe acest Ausonius îl agrăieşte Al. Philippide la sfârşitul poemului omonim: „Sunt şaisprezece veacuri de la tine: / Mai ard şi acum făcliile latine“. Ard şi acum, arderea lor, de-a lungul altor milenii, este o certitudine a viitorului.
Alianţa indelebilă dintre Poezie şi Cultură a fost, de-a lungul veacurilor istoriei, una dintre condiţiile sine quibus non a excelenţei celei dintâi. Formulând o atare idee, astăzi banală, mă gândesc la exemplul pe care ni-l oferă, în primul rând, creaţia poetică a lui Şt. Aug. Doinaş, cutreierată, de la un capăt la celălalt, de aura binefăcătoare a Culturii. Din această perspectivă trebuie interpretat faptul că cei mai valoroşi poeţi ai noştri au, în egală măsură, merite deosebite ca traducători. Doinaş însuşi este autorul preţiosului volum, cu care orice literatură europeană ar avea pricini întemeiate sase mândrească: Atlas de sunete fundamentale (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988). El, Doinaş, continuă, dând o noua strălucire unei tradiţii mai vechi, pe linia căreia se rânduiesc numele ilustre ale lui Eminescu, Octavian Goga, Al. Philippide, Şt.O.Iosif, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga… Tot Doinaş ne-a dăruit, după Blaga, încă o memorabilă versiune românească a capodoperei lui Goethe, Faust, însoţită de un comentariu filologic faţă de care toate „superlativele“ pălesc. Dacă ar fi să „aleg“ dintre contemporanii >>>>>G.I. Tohăneanu>>>>>

CERCETĂRI ŞI IPOTEZE – Graţian Jucan: „Un pseudonim al lui Eminescu“

Septembrie 16, 2007

În monografia Mihail Eminescu. Biografie documentară, E.P.L., [Bucureşti], 1968, autorul, Ion Creţu, afirma: „Fiindcă Eminescu avea de spus câteva adevăruri supărătoare chiar pentru unii membri ai partidului conservator, s-a gândit să apeleze la un mijloc care să-i îngăduie a spune lucrurilor pe nume. Astfel, a conceput o expunere amplă a ideilor sale critice în formă de scrisori, venite din afară de redacţie şi semnate Censor.“
Marin Bucur a arătat că, deghizat sub pseudonime (Censor, Fantasio, Harţag), M. Eminescu a publicat în „Timpul“ o serie de cronici bucureştene, un fel de momente şi schiţe eminesciene, în care apelează uneori la arsenalul paremio­logiei: la sintagme, locuţiuni, expresii, stil etc.

În Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, E.A., Bucureşti, 1979, p.668, articolul Păunescu Grigore G. de Măria Teodorovici, spune despre acesta că „a fondat revista «Dreptul» (1871) şi a condus ziarele
conservatoare «Epoca» (1886-1888) şi «Timpul» (1882-1883), unde îşi publică articolele politice sub pseudonimul Censor.“
Înseamnă că, cel puţin pentru aceşti ani, articolele semnate Censor din „Timpul“ nu sunt ale lui M. Eminescu. Aşadar, problema pseudonimului Cen­sor rămâne deschisă, îndemnând la noi investigaţii şi dezbateri.

M. Emmescu a utilizat pseudonimul Varro în articolele publicate în „Federaţiunea“ (Pesta). în „Familia“ (nr.44/ 1870), într-un articol despre
>>>>>Graţian Jucan>>>>>

„MARI ROMÂNI“ – Ioan I. Stoian: „Marea prietenie dintre genialii inventatori români: Traian Vuia şi Constantin Brâncuşi“

Septembrie 16, 2007

Traian Vuia: bănăţean, născut la 17 august 1872, în satul Surducul Mic, comuna Bujorul Bănăţean, judeţul Timiş, fiul preotului Simion Popescu şi al Anei Vuia, din Tigvaniul Mare, ju­deţul Caras.
Constantin Brâncuşi: gorjean, născut la 19 februarie 1876, în salul Hobiţa, comuna Peştişani, judeţul Gorj, fiul agricultorului şi dulgherului iscusit Nicolae Brâncuşi şi al Măriei Diaconescu, cea de a doua soţie a acestuia.
Şi din acest punct de vedere, nu numai al talentului, amândoi sunt fiii celei de a doua soţii a taţilor respectivi.
Amândoi au fost nevoiţi să plece în Franţa, pentru a-şi desăvârşi epocalele realizări, fiecare în domeniul său.
În 16 martie, numai cu două zile înaintea zborului memorabil al lui Traian Vuia. din 18 martie 1906, de Ia Montesson, de lângă Paris. În modestul atelier al lui Constantin Brâncuşi. din cartierul Montparnnasse din Paris, stăteau de vorbă cei doi români:
„Apoi, frace Constantine, deschide discuţia Trăiau Vuia, bag samă că nu te-a mulţămit arta lui Rodin“ şi i-ai părăsit atelierul, cu dorinţa de a-ţi face un drum propriu în artă“! Aşa a început discuţia între cei doi, care a durat o după amiază întreagă, fiind una din numeroasele întâlniri ale celor doi mari inventatori, unul în domeniul >>>>>Ioan I. Stoian>>>>>

Constantin Juan Petroi: „O simplă notă de lectură pentru Universul Eminescu“

Septembrie 16, 2007

Într-o scurtă vizită ploieştcană, printre vechii camarazi de facultate, o colegă, profesoara Leana Cristea, mi-a oferit, pentru lecturare la finele acelei seri, o carte apărută la Iaşi, centrul studenţiei noastre de odinioară: Neculai V. Baran „Maxime şi cugetări latine în opera lui Mihai Eminescu“ (lucrarea apăruse la editura! I „Apollonia“, pe malul Bahluiului, de aproape un an, dar datorită sistemuluij I nostru de difuzare nu e de găsit dincoace de Carpaţi). Incitantă lectură, ce mi-a stimulat câteva note imediate, pe care le redau, cel puţin pentru semnalarea tomului, şi cititorilor noştri bănăţeni (dar nu numai), aspectul dezvelind (după câte cunosc şi fără a banaliza) încă o latură a culturii poetului nostru nepereche. Cine este autorul cărţii? Încă un moldav îndrăgostit de Eminescu, profesori nonagenar, care a cultivat întreaga-i viaţă (atât cât i-au permis vremurile) printre elevi, mai apoi şi printre studenţi, limba şi cultura latină. Una dintre puţinele) noastre personalităţi de solidă formaţie clasicistă, care a răzbătut prin deceniile acestea tot mai tehnicizate.
Ce şi-a dorit autorul prin această operă de o viaţă? întocmirea – cum însuşi mărturiseşte în cuvântul introductiv al op-ului – unui „corpus de Maxime, >>>>>Constantin Juan Petroi>>>>>

Gheorghe Luchescu: „Însemnări despre Vasile Ioniţă“

Septembrie 16, 2007

Între oamenii de aleasă stirpe intelectuală se rânduieşte, la loc de cinste, prof.dr. Vasile C. loniţă, de numele căruia se leagă importante opuri ce au îmbogăţit substanţial multe domenii ale dialectologiei, etimologiei, onomasticii, toponimiei şi, nu în ultimul rând, al publicisticii.
Este născut pe meleaguri moldave, acum trei sferturi de veac (24 martie 1932). în frumosul sat Poiana, apar­ţinând comunei Dolhasca Sucevei, din părinţii Costache şi Joiţa. Debutează în descifrarea buchiilor în localitatea nata­lă, apoi în Călăraşi-Târg (Basarabia), urmând Şcoala Normală „Mihai Vitea­zul“ din Chişinău, pe care o continuă la Buzău. Devine învăţător şi urmează, în continuare, Şcoala de Ofiţeri de Artilerie A.A. la Braşov.
Răstimpul dintre 1953 – 1959 şi-l petrece ca ofiţer la Reşiţa, dar, îmbolnăvindu-se, revine în învăţământ în localitatea timişeană Jebel, unde se ocupă şi de îndrumarea activităţilor cultural-artistice, în calitate de director de cămin cultural.
Continuă studiile la Institutul Peda­gogic şi la Facultatea de Filologie din Timişoara, iar în 1980, graţie unei ac­tivităţi ştiinţifice multiple, obţine titlul de doctor în filologie, având condu­cător ştiinţific pe prof. dr. doc. Romulus Todoran de la Universotatea „Babeş -Bolyai“ din Cluj Napoca.
Funcţionează, paralel cu studiile, ca profesor de română şi franceză la diferite şcoli reşiţene, fiind inspector şi preşedinte al Comitetului pentru Cultură şi >>>>>Gheorghe Lucescu>>>>>

Baruţu Arghezi: „Scrisoare din Elveţia“

Septembrie 16, 2007

STIMATE DOMNULE PETNICEANU,
Am avut recent plăcerea să descopăr revista Vrerea… Daţi-mi voia, ca din depărtările de unde mă aflu, să vă transmit nu numai felicitări, dar mai ales bucuria de a descoperi atitudini şi prezenţe de calitate… Vrerea românească, adevărata vrere pură şi neaoşe, activă şi nepătată de interese meschine, istorică dar şi mult actuală, ar trebui să fie obiectivul principal, serios şi permanent al tuturor publicaţiilor din ţară, destul de absente ca dimensiuni.
Mult interesant şi combativ am descoperit „dialogul“ cu Dl. Ion Marin Almăjan, ca şi articolul condeiului dvs. Despre Eminescu. întreg grupajul dediocat memoriei lui Eminescu este mult bine venit într-un moment în care valorile româneşti pure sunt comentate anapoda de către unii aventurieri ai condeiului facilitat, dacă nu din interese meschine, cel puţin din prostie sau lipsă de cultură.
Mă întreb, deşi cu o oarecare naivitate şi citind mai multe publicaţii din Transilvania, dacă nu ar fi momentul ca responsabilii culturii, ziariştii, ai presei literare, cel puţin din zonele de vest ale ţării, să se regăsească mai activ şi mai unitar în valorificarea multilaterală a potenţialului, aş zice mioritic şi cult, existent (şi neglijat!) în mai toate localităţile judeţene învecinate?!… Eminescu, subiect şi pretext, ar putea deveni un foarte bun prilej de unire spirituală şi practică şi un îndemn în unirea forţelor de apărare şi valorificare >>>>>Baruţu Arghezi>>>>>

Casa cântecului

Septembrie 16, 2007

Societatea Literar- Artistică „Sorin Titel“ din Banat
Comuna Mehadia, Strada Pădurii 389
Caraş-Severin
Tel. 0255/523204
Nr. 600 din 16.04.2007

Către
CENTRUL DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE TRADIŢIO­NALĂ CARAŞ-SEVERIN
DOMNULUI DIRECTOR PROF. GHEORGHE ŢUNEA
Domnule Director, reiau, de data aceasta în scirs, o propunere pe care v-am făcut-o la întâlnirea de la Prigor, din 2006, când cu Festivalul din Ţara Almăjului, şi anume nevoia imperioasăde a se înfăptui o Casă a Cântecului Almăjan în Bozovici, metropola Văii Almăjului, propunerea era legată de cântec si de numele marelui artist ION LUCA BĂNĂŢEANU.

În Bozovici, există casa în care s-a născut IonLuca Bănăţeanu, în paragină şi deteriorare, casa poate fi renovată şi amenajată ca o „Cetate“ a cântecului din Almăj, Sunteţi profesor de muzică, nu este cazul să vă amintim că melosul popular montan îşi are sorgintea în Ţara Almăjului, amintiţi-vă de taraful Luca Sâmu din Bozovici, de taraful >>>>>continuarea aici>>>>>

Pantelimon Cristescu: „Un membru marcant al şcolii româneşti de sociologie, Octavian Neamţu“

Septembrie 16, 2007

Contribuţia lui Octavian Neamţu la conducerea şi organizarea campaniilor de cercetare şi acţiune socială a echi­pelor studenţeşti se reflectă în presa vremii prin reportaje care comentează „implicaţiile constructive“ ale muncii ştiinţifice şi sociale a echipelor în ine­diţii rural. O importanţă deosebită în afir­marea şcolii sociologice de la Bucureşti a căpătat campania organizată de Oc­tavian Neamţu care a avut ca rezultat lucrarea în cinci volume „60 de sate cercetate de Echipele studenţeşti în vara 1938“ elaborată sub conducerea lui Anton Golopenta şi Dr. D.C. Georgescu. Campania oferă lui Guşti ocazia unei sinteze cu privire la „Starea de azi a satului românesc“ care se pu­blică drept studiu introductiv al lucrării, datele cuprinse în şpalturile tipografice sunt utilizate şi de economistul Virgil Madgleru.
Pentru a susţine această largă „con­centrare de colaboratori şi mijloace ştiinţifice“ în munca de cercetare mono­grafică a satului, preşedintele Institu­tului Social Român, Dimitrie Guşti, a recurs la fuziunea activităţii şcolii mo­nografice cu opera de educaţie şi cultu­ralizare a ţărănimii prin echipele stu­denţeşti susţinută de Fundaţia Culturală Regală. In aceste condiţii colaboratorul său de nădejde, Octavian Neamţu, în in­teresul cauzei a fost însărcianl cu funcţii de conducere în administraţia Fundaţiei Culturale Regale (inspector general 1934-1941), (director general 1941-1 948)

O altă cale folosită de Guşti în bene­ficiul şcolii sociologice bucureştenc se deschide în 1938 prin legea Serviciului Social, instituţie de stat preconizată >>>>>Pantelimon Cristescu>>>>>

Gheorghe Luchescu: „Ecoul răscoalei din 1907“

Septembrie 16, 2007

Lipsa de pământ, sistemul arendărilor, dobânzile cămâtăreşti, legislaţia agrară necorespunzătoare etc. toate acestea au sporit nemulţumirea lucrătorilor de pământ, fapt ce a dus la aprinderea focului, în localitatea Flămânzi, nume emblematic, care se întinde în restul ţării, cu maximă violenţă, în judeţele Vlasca, Teleorman, Olt şi Dolj. Represiunea a înăbuşit răscoala. Aşadar, anul acesta se împlineşte un veac de la evenimentele din 1907, dar încă de la început adevăraţii mânuitori de condei au găsit forme potrivite pentru a exprima starea de fapte: poezia lirică, articolul de ziar, schiţa narativă, pamfletul, fabula, romanul etc, toate consacrate aceloraşi împrejurări.

Merită să aducem în prim-plan poezia lui George Coşbuc, Noi vrem pământ, tipărită în revista „Vatra“ (1894), creaţie în care suferinţele ţărănimii sunt exprimate cu un dinamism puternic, unde poetul vorbeşte în numele unei categorii sociale, având un puternic rol mobilizator. Poetul de la Hordou revine asupra temei şi în „Sămănătorul“ din 1907, unde parafrazează parabola evanghelică a semănătorului, răspunsul fiind dat tot de către poet. Rodul îmbelşugat al pământului îl posedă acei care nu l-au semănat, nu l-au muncit, nu l-au cules: „De ce nu ai spus şi-aceasta, Doamne-al meu? / Tăcut, Tu poate-ngrămădeşti mânia?/ Ori, poate, vai, deşi eşti Dumnezeu, / Nu ştii nimic ce-amar e-n România?“ >>>>>Gheorghe Luchescu>>>>>

GEOGRAFII EMINESCIENE – Ionel I. Bota: „Eminescu şi Caraşul“

Septembrie 16, 2007

În Banat există un pârâu de munte, zglobiu şi cu personalitate -Carasul, care a definit un judeţ în perioada interbelică.
Metropola acestui judeţ a fost Oraviţa, oraş montan, cochet, un adevărat burg imperial, prin monumentalitatea sa imperială, un loc românesc de referinţă pe harta spirituală a României, atmosferă cultivată la cea mai înaltă temperatură de un om deosebit: prof. doctor Ionel Bota, directorul celui mai vechi teatrul din România, ce poartă un nume deosebit: Mihai Eminescu.
La redacţie ne-a sosit publicaţia „Carasul“, din Oraviţa, fondată în 1934, Anul
II (serie nouă), nr. 1, pa­tronat de Ionel Bota, Strada Mihai Eminescu 18 (telefon 0255 – 572215) (NDP).
ACCENTE

De peste un veac şi jumătate stă ţara, spiritul ei, la pavăza Numelui dintâi al literelor române, al limbii noastre care ne defineşte Jntre naţiile lumii. Numele acesta, aşadar, ocrotind în istoria de ieri, de azi şi de mâine şi bunii şi răii, şi pe cei care merită, şi pe cei care nu merită. >>>>>Ionel Bota>>>>>

Nicolae Danciu Petniceanu: „Vasile Barbu – O pagină de istorie literară“

Septembrie 16, 2007

Această pagină de istorie literară poate fi trecută în contul Societăţii literare „Sorin Titel“, dar tot aşa poate fi trecută şi în contul Societăţii literare Tibiscus“ din Uzdin, al cărei fondator este personajul în discuţie.
Societatea literar-artistică „Sorin Titel“ din Banat îşi reluase activitatea, de acum prin hotărâre judecătoreas­că, după ce în 13 ianuarie 1989 fusese suprimată de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a Judeţului Timiş, la propunerea poetului Anghel Dumbrăveanu, motive subiective, pe care nu le mai arăt. Şedinţele le ţi­neam sâmbătă la Casa de Cultură a Municipiului Timişoara, undeva la etaj, într-o încăpere modestă şi modest mobilată. Fiecare şedinţă era prefaţată de un medalion literar în­chinat unei personalităţi literare din istoria Banatului, acest lucru plăcuse maeştrilor Mircea Şerbănescu si Alexandru Jebeleanu, şi societatea sporea de la şedinţă la şedinţă prin literară a anului 1991, cred că a fost varianta a doua, au răspuns invitaţiei de-a fi printre noi doi cărturari şi condeieri încercaţi, profesorii Popi Gligor din Vârşeţ şi Gheorghe Lifa din Uzdin, dar nu au venit vorba aceea cu mâna goală, au venit cu un tânăr, scurt şi gros, vânjos şi cu barbă stu­foasă, roşcată, de rabin sau viking.

– Vasile Barbu, l-a prezentat Lifa, un tânăr care a făcut un cenaclu în sat, la noi, şi scrie poezie, a mai zis dascălul din Uzdin. >>>>>continuarea aici>>>>>

SCRIITORI DE AZI – Petru Jichici: „Poezii“

Septembrie 16, 2007

FALDURI

Ani înnoptaţi pe drumuri muritoare
au fost paşii mei

făcuţi albul urcuş

prin respiraţia ierburilor

unde păştea tinereţea odată

În mine stă palidul şirag
şi pe streşinile ochilor
e mama focului
în falduri lucitoare

Pe cine aştepţi uitarea mea neagră
atârnată pe gardurile gândurilor

Simţirea rămasă în ochi
e cu sărbătoarea afişurilor
dusă într-un propriu noian

din povara anilor prăfuiţi
>>>>>>Petru Jichici>>>>>>

Maria Toma Damşa: „Rânduri despre revista Eminescu“

Septembrie 16, 2007

Editată de Societatea literar-artistică „Sorin Titel“ din Banat, revista, ajunsă la nr. 7 (27-28), anul VI, septembrie 2006, nu-şi dezmite nici prin calitate, nici prin conţinut titlul.
Încă la prima lectură emoţionează suflul patriotic (specific marelui poet) şi grija pentru folosirea corectă a limbii noastre atât de mutilate astăzi…
Suflul patriotic domină toate paginile revistei, nu numai prin titluri, ci şi prin viziunea autorilor, indiferent de temă.
M-a impre­sionat profund eseul domnului N. Danciu-Şirianu, inspirat intitulat Mihai Eminescu – Biblia Neamului Românesc.
Defăimarea marelui poet s-a făcut etapic şi nu întâmplător, deoarece pigmeii simţeau şi simt că „la umbra copacului“ greu mai pot creşte alţi copaci…
Regret să-mi amintesc o nepermisă „atitudine“ a fostului Laurenţiu Ulici, venit la Deva în „anul Eminescu“ să conferenţieze despre Eminescu – con­temporanul nostru. Timp de trei ore nu â catadicsit să-l maculeze. Printre numeroasele inepţii, acredita ideea că „dacă nu ar fi fost Caragiale, Eminescu nu’ ar fi avut nici o valoare“, că „Eminescu nu este cunoscut în străinătate“ etc, doar de dragul denigrării. Parcă, în surdină, şoptea vocea poetului: „Neputând să te ajungă, vezi c-or vrea să te admire? Dar, de mituri să te apropii doar cu veneraţie, căci altfel… Altfel, peste nici două luni, >>>>>Maria Toma Damşa>>>>>

MEMORIE ŞI CULTURĂ – Ceea ce trebuie făcut cu orice preţ!

Septembrie 16, 2007

Societatea Literar-Artistică „Sorin titel“ din Banat
Reşedinţa de vară: Comuna Mehadia, Strada Pădurii 389
Jud. Caraş-Severin, tel. 0255/523204
Nr. 501 din 16.04.2007-09-15

Căte
Primăria Comunei Dumbrăviţa (jud. Timiş)
Domnului primar Geza Szilagy

Revin la adresa noastră din anul 2006, prin care am admirat realizările înfăptuite de Dumneavoastră şi oamenii Dumneavoastră, prin care comuna Dumbrăviţa arată ca o adevărată comună europeană. Ştiindu-vă un OM cu gândire europeană, fără prejudecăţi, am rugat să analizaţi referea ca în parcul din comună să se ridice un monument
MIHAI EMINESCU, unul asa cum există monumentul poetului maghiar PETOFI ŞANDOR. Poetul MIHAI EMINESCU este legat de numele românilor, după cum poetul PETOFI SANDOR este legat de numele maghiarilor, adaug că atât EMINESCU cât şi PETOFI sunt poeţi universali şi iubiţi de cei care iubesc poezia, indiferent de naţionalitate. Noi românii preţuim poezia maghiară tradusă pe româneşte, scrisă de Petdfi Sandor, >>>>>continuarea aici>>>>>

Toma Ostriş: „Un sat cu patru plăci comemorative“

Septembrie 16, 2007

Sunt puţine asemenea sate pe harta spirituală a ţării!
Mi-am zis: „Dacă Dalboşeţul din Caraş-Severin are cinci scriitori, de ce n-ar avea şi Petnicul cinci plăci comemorative?!“ Zis şi făcut! în viziunea mea, virtual s-au şi văzut montate cele cinci plăci purtând ilustre nume româneşti: profesorii Matei Armaş, Nicolae Domăşneanu, Pavel Ciobanu, învăţător Constantin Giurginca şi preot Ioan Chendi.

A patra placă montată, însă, mi-a tăiat apetitul înfăptuirii unor asemenea acte de cultură spre bucuria detractorilor mei, doi indivizi mici la suflet şi mari în patimi! E vorba de placa marelui profesor Nicolae Domăşneanu, latinist de marcă, absolvent cu diplomă magna cum laudae a Universităţii de pe Someş, profesor (încă de pe vremea când era în ultimul an de studenţie) în primul corp profesoral de la Liceul „Traian Doda“ din Caransebeş.

Cerusem, cum cerusem şi la cele 23 de plăci montate în Banat, avizul primăriei pentru montare, fără aviz nu se poate, cunosc legea şi caut s-o respect întocmai, cum am respectat-o o viaţă de om.

Primăria Iablaniţa prin semnătura domnului primar, Victor Terteleacă, cu adresa numărul 1493 din 16.10.2006 mi-a acordat mult doritul aviz. Cerusem să montez placa pe faţada Căminului cultural, care s-a construit pe terenul şcolii, unde a urmat profesorul şcoala primară.
>>>>>Toma Ostriş>>>>>

SCRIITORI CONTEMPORANI – Aurel Mioc – Poezii

Septembrie 15, 2007

PE AICI APARE SURÂSUL

Nu mă gândesc la nimic
ciudat când văd

căsnicia lucrurilor

prin mormanele nopţilor

în orice început

de zbor înalt

unde urmele mi se topesc

într-un icnet de ziuă

până-n plumbul mâinii

ce apasă vântul

cald din Egipt

cel de cinzeci de zile

el lasă vraişte-n urma lui şi pleacă

când ochii se-nchină vederilor

de dincolo de uşile trăsnetelor

deschise din mine

unde numai o săpăligă muşcă

din ziua ierburilor

să nu se-ntindă pustiul

zorilor mele cu miţe laie
>>>>>Aurel Mioc>>>>>